Luna în mitologieLuna este regina nopţii, cea care patronează visele şi viziunile, care luminează prin presentimente şi instincte, care animă mândria închistată şi derulările. Pentru a o cunoaşte, deşi sunt relativ puţine mituri legate într-o manieră specifică de Lună, trebuie să ne raportăm la încarnarea sa mitologică, Artemis (Diana, la romani), sora lui Apollo. Artemis reprezintă esenţa, lumina argintie a Lunii, (adesea este prezentată cu o făclie de argint în mână, menită să călăuzească navigatorii în timpul nopţii), şi nu trebuie confundată cu Selene - Luna, cu semnificaţie de corp material, deci inferior. Legendele o prezintă ca pe o luptătoare ce oferă iubire şi protecţie animalelor sălbatice; deci protectoarea sălbăticiunii neînfrânte. Artemis este zeiţa-fecioară ce ar putea sugera libertatea faţă de jugul matrimonial, dar si o recunoaştere a virginităţii indiferente şi a frigidităţii. Totuşi, ea prezintă numeroase elemente de zeiţă-mamă ca ocrotitoare a naşterilor, dădacă şi instructoare a tinerilor, emblema ceremoniilor iniţiatice feminine. Artemis guvernează sacralitatea vieţii sălbatice care cunoaşte fertilitatea şi maternitatea, dar nu şi dragostea şi căsătoria, păstrând un caracter paradoxal, ilustrat prin coexistenţa temelor contrarii. În general, ea a fost adorată în trei planuri: vânătoarea terestră, Luna celestă şi dominatoare a infernului interior. De numele ei se leagă legenda apariţiei constelaţiei Orion (singurul personaj pe care l-a iubit şi pe care l-a omorât dintr-o greşeală, fiind amăgită de Apollo) şi a stelei Sirius.