E un simbol ce repetă o bună parte a semnificaţiilor capului. Cultul şi magia legate de craniu, care datează din civilizaţiile paleoliticului, au ca punct de plecare omologarea craniului cu centrul vital al omului şi cu bolta cerească. Este simbolul naturii muritoare a omului, dar şi ceea ce rămâne după moarte. În simbolistica masonică şi a altor societăţi iniţiatice, craniul simbolizează moartea fizică, pur corporală, privită drept preludiu la o renaştere în domeniul spiritului. Un craniu aşezat între două oase (tibii) încrucişate, devenit astăzi semnul de avertizare a unui pericol mortal, a fost, iniţial, un simbol al perfecţiunii spirituale. În iconografia creştină, craniul apare frecvent ca semn al deşertăciunii vieţii omeneşti, fiind adesea atributul penitenţilor şi anahoreţilor. Craniul cu cele două oase încrucişate de la baza Crucii lui Iisus aminteşte de faptul că ea a fost ridicată (conform unei legende creştine) pe locul mormântului lui Adam, iar Hristos fiind Noul Adam. În mistica indiană şi în cea a Evului mediu există credinţa că prin craniu, la nivelul vertexului, trece un canal de comunicare între mundus sensibilis şi mundus intellectualis. De aceea, la moartea yoghinilor există un obicei în cursul căruia li se sparge craniul în vârful creştetului, urmând ca sufletul să iasă prin această gaură şi să se întâlnească cu spiritul universal. Printr-o asemenea crăpătură iese şi zeiţa Athena din capul lui Zeus.

vezi şi alt simbol



BIBLIOGRAFIE:

*.* (2009) Dicţionar de simboluri (coord. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant), Editura Polirom, Iaşi
Evseev, I., (1994) Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara