Simbolismul lupului comportă două feţe: una satanică şi feroce, alta benefică şi luminoasă, prezente în proporţii diferite de la un popor la altul. Pentru că vede în întuneric, e simbolul luminii, al soarelui şi al focului. La mongoli lupul celest este strămoşul mitic al lui Ginghis Han. În mitologia greacă apare ca întruchipare a lui Zeus (Lykaios) şi un atribut al lui Apollo. În mitologia şi iconografia hindusă este un animal de rău augur, asociat divinităţilor malefice, duşman şi devorator al luminii. Aceleaşi credinţe există şi la popoarele nordului Europei. În legendele, basmele şi credinţele româneşti lupul e un animal ambivalent. Este făcut de Diavol "dintr-un boţ de lut", dar acesta nu-l poate însufleţi decât apelând la ajutorul lui Dumnezeu, care îi dă viaţă şi îl asmute împotriva diavolului. Este unul din adversarii principali ai eroului solar din basme: are cap de oţel, frunte de aramă, este fiul Zmeoaicei, iar puterile zmeului se ascund adesea într-un lup. În acelaşi timp, poate fi un auxiliar al eroului. La multe popoare e asociat fecundităţii, fiind un fel de daimon sexual; de unde legendele privind convieţuirea unei femei cu un lup sau credinţa că un păr din coada lupului poate să-ţi aducă iubirea oricărei femei, înregistrată la romani (Plinius) şi la aromâni. Forţa şi ardoarea lupului în luptă au făcut din acest carnasier un simbol al războinicului. Latinul Marş era la origine reprezentat ca un lup. Stindardul de luptă al dacilor avea elemente lykomorfe foarte bine conturate, iar M. Eliade a arătat că lupul este animalul totemic al dacilor şi patronul iniţierilor războinice, iar numele său frigian daos ar explica eponimul dacilor. Prezenţa lupului real sau mitic în aria culturală românească e relevantă şi prin faptul că, din cele 150 de zile de sărbătoare din calendarul "Babelor", "35 erau consacrate lupului". Prestigiul sacral al acestui animal în aria dacoromână este subliniat şi prin aceea că lupii îl au ca patron pe Sfântul Petru. În mitologia românească predomină latura htoniană a lupului, legată de rolul său psihopomp, adică de călăuză a sufletului mortului până în lumea de dincolo, aşa cum reiese din textele bocetelor, constituite într-un adevărat ghid al "dalbului pribeag": "şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte / Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, / Frate bun să-l prinzi / Că lupul mai ştie / Seama codrilor / şi-a potecilor / şi el te va scoate / La drumul de plai / La un fecior de crai". Figura acestui lup infernal, stăpân al tărâmului morţilor se găseşte în mitologia greacă şi aproape a tuturor popoarelor Europei nordice. Trăsăturile totemice ale lupului, la aceste popoare, sunt reliefate şi de numeroase credinţe referitoare la lykantropie - metamorfoză a oamenilor în lupi (vârcolaci, pricolici sau tricolici - la daco-români). În literatură e privit uneori favorabil ca simbol stoic al omului care suferă în singurătate şi moare fără să scoată un strigăt.

vezi şi alt simbol



BIBLIOGRAFIE:

*.* (2009) Dicţionar de simboluri (coord. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant), Editura Polirom, Iaşi
Evseev, I., (1994) Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara