Cea mai veche şi cea mai persistentă semnificaţie a mormântului este aceea legată de asocierea sa cu pântecul matern, cu interiorul pământului-mamă. Justificarea înhumării e foarte complexă. Ea poate fi legată de credinţa în învierea mortului, de unde poziţia lui fetală în vechile necropole preistorice (Eliade), dar poate fi şi o precauţie împotriva întoarcerii mortului. Pentru Bachelard, mormântul, pântecele matern şi sarcofagul sunt însufleţite de aceleaşi imagini: cea a hibernării germenelor şi a somnului crisalidei şi, deci, de credinţa într-o supravieţuire larvară. "Mormântul, locul înhumării e legat de constelaţia chtonico-lunară a Regimului Nocturn al imaginaţiei, în timp ce ritualurile uraniene recomandă incinerarea". În credinţele populare, mormântul e "casa mortului"; el trebuie respectat, e mare păcat să-l distrugi sau să-l profanezi. Îngroparea morţilor se face cu capul spre vest, ca faţa lor să fie orientată spre est. În trecut, mortul se depunea direct în sol, iar mai târziu au apărut sicriele, considerate şi ele, "case ale mortului" în mormânt se puneau daruri (bani, vin, fructe etc.); Pe mormânt se punea un stâlp totemic, înlocuit, ulterior, cu o cruce; se sădeau plante perene. În tradiţia românească se folosesc patru feluri de morminte: mormântul gol sau cenotaful - pentru cei ce au murit departe şi nu li se ştie urma; mormântul cu simulacru de mort - conţinea un brad fasonat în chip de om; mormântul propriu-zis şi cripta, mormânt zidit ca o încăpere în care se punea sicriul. La acestea se mai poate adăuga şi mormântul spurcat (demoniac, al strigoiului), aflat, de regulă, în afara cimitirului şi chiar a localităţii şi denumit sniamen; în el se înfigeau obiecte ascuţite sau se aruncau peste el vreascuri, lemne, pietre etc.

vezi şi alt simbol



BIBLIOGRAFIE:

*.* (2009) Dicţionar de simboluri (coord. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant), Editura Polirom, Iaşi
Evseev, I., (1994) Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara